SEMNIFICAŢIA VIEŢII- CAUZA MORŢII

În fapt Pământul se învârte în jurul Soarelui şi noi numim asta Timp. Deci timpul nu e decât o deformare intelectuală a unui fapt numit mişcare ciclică şi chiar anostă dacă nu am ţine cont de semnificaţia matematicii care îi acordă o importanţă şi mai mare precum şi faptului glorios că o rachetă poate ajunge undeva cândva, pe o planetă ce doar... se învârte şi există, mai ales. Majoritatea covârşitoare a lucrurilor, faptelor, evenimentelor şi a mai tot ce ne înconjura şi chiar se afla în interiorul nostru e acoperit clasificator de o semnificaţie, practic de o denumire, un cuvânt. Când numim ceva e ca şi cum suntem dumnezeul acelui ceva şi deja, nu ne mai batem capul să vedem ce e dincolo de umbra intelectuală în care aruncăm viaţa. Numim fiinţă care ne-a ocrotit şi crescut mama şi o urmărim cum moare în neantul lumii, bifând înmormântarea ei în ţarina ca fiind singurul lucru pe care îl putea face. Mergem la servici şi suntem convinşi că asta trebuie să facem pe această planetă în acelaşi timp cu pretenţiile în care ne credem superiori animalelor şi celorlalte fiinţe vii sau chiar entităţilor neorganice care... nu au salariu dar există... Facem copii din angoasa de a nu cumva să ratăm oportunitatea de a ne reproduce şi a nu fii în pas cu lumea, totul pe baza unei scheme din care am şi ieşit de fapt, natalitatea în locurile civilizate fiind spre extincţie... Intelectul e oglinda subţirică din creier unde se adună şi se mişca informaţiile moarte căci nu semnifica decât semnificaţii şi clasificări iar el funcţionează aidoma unui nor unde electricitatea ar fi principala caracteristică. Mai mult decât atât, norul de pe cer are o logică biologică dar scoarţa cerebrală, care ar trebui să fie extinderea şi concentrarea tuturor informaţiilor cu adevărat vitale, şi anume impulsuri de control ale organelor trupului omenesc e ocupată cu „studiul” ce reprezintă deturnarea sistemului nervos în afară corpului şi deci, moartea. Astfel acest Lucifer aducător de lumină falsă şi anume activitate intelectuală, a devenit înlocuitorul nostru ca fiinţă vie şi vag amintită ca evadată din Rai. Ne închinăm cifrelor, cărţilor, imaginilor, şi nu în ultimul rând senzaţiilor pe care le+am transformat în ceva ce trebuie cucerit, avut, deci tot într-o semnificaţie. Distracţia se face după nişte reguli sau după „regulă” destrăbălării, tot o semnificaţie de tine de activitatea minţii. Criminalitatea e izvorâtă tot de aici, înavuţirea, e din „nevoia” minţii de a inferioriza, de a cuceri, de a domina, aşa cum e scris în Geneză, el te va domina pe tine, (bărbatul pe femeie, intelectual) sau mintea pe om în general. Viaţă ca atare, chiar şi necesităţile primare, sunt ignorate pe terenul unde uciderea produsă de orgolii şi ignoranţa e peste toată planeta. Nimic nu e spre cunoaşterea de sine însuşi, spre creştinism, spre adevărata evoluţie. Totul e către evoluţia maşinilor, a acestei mătrici ştiinţifice ce îi slujim pe post de sursa de alimentare (o comparaţie foarte bună e filmul Matrix). Paradoxal, din prea multă „cunoaştere”, omul a devenit mai prost decât a fost la începutul căderii intelectuale, prin celebra alegere (practic alegerea reprezintă prostia originară) dar mai bogat în cifre, ştiinţă, filosofie, biblioteci şi bani... Viaţa a fost oprită la intervalul dintre naştere şi moarte! Dar, la nivel cosmic, exista viaţă la niveluri la care, bucăţică maro de minte nici măcar nu poate atribui semnificaţia mortală şi fascinantă a inteligenţei generatoare de extincţie deci, în final a cauzei prostiei umane. Stelele şi Dumnezeu sunt subiect de studiu şi nici măcar, căci cercetarea e doar un scop al obţinerii a ceva, eventual faima. În nici un caz nu se cercetează viaţa căci ar trebui să ne folosim creierul în interiorul nostru, intrinsec şi direct. Asta fac sfinţii, asceţii asta ne-a arată Hristos şi cei care s-au ridicat la ceruri cu tot cu trup. Nimeni nu cercetează asta, e împotriva intelectului uman, în mod real intelectul nu poate cuprinde infinitul şi măreţia lumii şi o limitează la doi metri pătraţi sub pământ, unde e el stăpân. Cavou plăcut sau Adevăr „neplăcut” dar veşnic? Aceasta-i „Întrebarea” la care mintea nu are răspuns dar la care Răspunsul trebuie să devenim noi înşine! Când vom fi Calea Adevărul şi Viaţa vom înţelege logica Fiinţială a Existenţei şi vor renunţa la socoteală pitagoreică a lui „unu plus unu egal infinit”! Pentru asta duhul umilit dă mintea la o parte şi face loc activităţilor superioare ale Spiritului, ce nu are nevoie de cărţi ca să existe sau alimente să trăiască...In concluzie a ne crede dumnezei prin cuvântul rostit , produs de noi, e în fapt a deveni ceilalţi dumnezei , virtuali și coborâtori spre moarte, involuţie. A acorda semnificatie divinității e practic a rosti CUVÂNTUL de nerostit și a încerca sa existăm în absurdul situației create de mintea noastra extrem de limitată la cîţiva microni de creier si el la rîndu-i limitat dar, mai ales ignorat.